Eu sunt de felul meu o fire rabdatoare, pacienta si intelegatoare, in sensul ca las omului timp sa se exprime cum trebuie si sa-si finalizeze cu succes expunerea. Exact, ii dau timp sa-si rememoreze si sa-si indrepte greselile. Scuzele vorbite si scuipate de nevoie nu fac doi bani in fata faptei care indreapta eroarea. E bine spus “eroarea” pentru ca, pe langa faptul ca am rabdare si cele spuse mai sus, mai am un betesug prostesc: increderea. Am increderea ca orice fapta nedpreapta este doar o abatere fortuita de la normalitate. Si mai am increderea ca toti care-s nascuti din parinti vor sa-si puna capul pe perna zambind.

Dar ei, vecinii pe care eu ii iubesc si care sper ca vor sarbatori romaneste traditionalul Valentine’s Day, m-au invatat ca gunoiul poate fi aruncat cu drag in curtea de alaturi, ca masina poate fi parcata fara batai de cap in fata oricarui alt garaj decat al meu, ca ne putem afuma cu mici si alte fripturi de pui, ca ne putem arunca unii altora chistoace de tigari in ograda, ca ne putem asculta muzicile cand avem chef sa dormim, ca ne putem tine de ghidusii iarna punand zapada in locul curatat de altii, ca ne putem lauda cand venim cu mana-n cur in vizita (oricum neinvitati) si asa mai departe, care este.

Vecinii mei sunt foarte ok. Ei m-au invatat ca nu e bine sa respecti, in general – nimic, iar in particular – pe nimeni, cu atat mai putin pe ei, vecinii. Si sunt romani, fara indoiala!